vole 1

CUPRINS

INTRODUCERE  - 8

PROGRAME ANALITICE  - 9

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI -12

1.2.         Voleiul - mijloc al educaŢiei fizice Şi disciplinĂ sportivĂ- 12

1.3.         VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ-13

1.4.          CARACTERISTICI ALE  JOCULUI DE VOLEI - 14

1.5.         DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI - 15

2. Istoricul jocului de volei - 17

2.1.         PE PLAN MONDIAL -17

2.2.         Dezvoltarea Şi evoluŢia voleiului În RomÂnia -20

3. NOŢIUNI GENERALE - 23

3.1.         NoŢiuni de terminologie specificĂ-23

3.2.         STADIILE DE  INSTRUIRE -24

3.3.         NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ-25

3.4.         CONCEPTUL SISTEMIC APLICAT ÎN TEORIA ŞI METODICA JOCULUI -27

4.         CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI -29

4.1.         componentele tacticii - 33

4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ- 35

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI metodica de ÎnvĂŢare a acŢiunilor tactice individuale de bazĂ- 36

4.2.1.SERVICIUL - 37

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU - 40

4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC - 44

4.2.4. LOVITURA DE ATAC - 46

4.2.5. BLOCAJUL - 48

4.2.6.voleiCURS VOLEI 2009.doc- 49

4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE  ALE  ACŢIUNILOR  TACTICE COLECTIVE - 52

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂ LA SERVICIU - 53

4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC - 58

4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE - 61

5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI În VOLEI - 67

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA  DE  EDUCAŢIE  FIZICĂ-73

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI FORMELE DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE - 76

6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL - 76

6.3.MODELE DE JOC  INTERMEDIARE ŞI FINALE  PENTRU CICLUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL -77

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE - 78

6.5. ECHIPA REPREZENTATIVĂ ŞCOLARĂ- 80

6.6. SISTEME  DE DISPUTARE  A COMPETIŢIILOR ŞCOLARE - 81

6.7.  activitatea   PROFESORULUI În PREGĂTIREa ECHIPEI REPREZENTATIVE A ŞCOLII - 82

BIBLIOGRAFIE - 91

 

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI

1.1. Voleiul - mijloc al educaŢiei fizice Şi disciplinĂsportivĂ

Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc, conţinut şi forme  de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive  diferenţiat pe categorii:  copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul de volei  se practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în conţinutul programelor de educaţie fizică.

Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional, formulează şi elaborează concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate echipele; analizează într-o abordare sistemică tehnica şi tactica jocului.

Obiectul disciplinei VOLEI, atât ca mijloc al educaţiei fizice cât şi ca disciplină sportivă constă în studiul:

• apariţiei şi dezvoltării jocului;
• conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare,  etc.);
• metodica de învăţare şi  de antrenament;
• probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
• regulamentul de joc  şi condiţiile materiale şi organizatorice  necesare practicării jocului;

Între teoria  şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice) determină modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil activitatea practică viitoare.

Principalele  surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt:  practica, experienţa pozitivă  a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de specialitate, cercetarea ştiinţifică din domeniu.

Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării experienţei practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică în domeniu.

Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei  Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte dicipline cum sunt:  pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.

 

1.6.         VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic cu influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor categorii de populaţie. Datorită caracteristilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice  şi la formarea personalităţii.

Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nu necesită condiţii organizatorice şi materiale complicate, poate fi practicat atât în sală cât şi în aer liber. El oferă posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei şi gradului de pregătire şi are influenţa pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii fizice şi psihice, asigurând o dezvoltare fizică armonioasă a celor care-l practică.

Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi spectaulozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc  important în iererhia disciplinelor sportive.

Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.

Jocul  de volei este prezent  în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul global.

Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate (Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate naţionale de juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE  JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului amintim că este o activitate naturală, liberă, spontană, atractivă, totală, dezinteresată, creativ-compensativă.

Jocul sportiv este  un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect cu dimensiuni  şi formă specifică, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare sau desfăşurare.

Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei elemente:

§         activitatea jucătorului;

§         ideile de joc reunite în  concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite modalităţi de acţionare, un sistem de principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce au de făcut jucătorii;

§         regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile necesare privind oragnizarea şi desfăşurarea jocului.

Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecţionării, evoluţiei şi de găsesc într-o strânsă corelaţie. (I. Bota, D. Colibaba, 1998)

Voleiul  este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni relativ reduse (2X9/9), între două echipe formate din şase jucători care nu sunt în contact direct, fiind despărţite de un fileu. Acţiunile de joc se desfăşoară prin lovirea sau respingerea mingii în forme specifice. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin cel mult 3 lovituri dacă nu se efectuează blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj.

Victoria se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea prin regulament a unei limite de timp. Durata unei partide poate varia cu aproximaţie între 30 –120  de minute, şi se încheie atunci când una dintre echipe câştigă trei seturi din cinci. (Prin regulamente interne la unele competiţii se poate stabili câştigarea partidei şi cu două seturi din trei)

1.4.         DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se caracterizează prin viteză şi varietate a acţiunilor de joc, prin perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de lovire a mingii din ce ce mai înalt, creativitate în construirea combinaţiilor de atac şi flexibilitatea în alegerea sistemului de apărare. A crescut de asemenea conţinutul emoţional al jocului, mai ales în urma modificărilor de regulament şi introducerea regulii tie-breack-ului.

Pe viitor specialiştii domeniului preconizează ca principale direcţii de dezvoltare a jocului  creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica echipei,  dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi eliminarea treptată a diferenţelor dintre conţinutul jocului practicat de fete faţă de cel practicat de echipele masculine.

La nivelul echipelor de mare performanţă asistăm la o accelerare a ritmului de joc, creşterea numărului de simulări în atac şi modificarea repartiţiei acţiunilor de atac de a lungul fileului cu scopul creşterii gradului de incertitudine şi  împiedicarea  organizării eficiente a blocajului advers. Se observă de asemenea creşterea forţei serviciului, care devine din ce în ce mai mult o armă de atac a echipei.

Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor mai ales pe seama următorilor factori:

§         Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală în paralel cu armonizarea şi încadrarea ei în angrenajul de acţionare colectiv;

§         Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de variante de execuţie ale acţiunilor de joc, asociate cu particularităţile individuale ale jucătorilor;

§         Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de aplicare a acţiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime a potenţialului individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe ale adversarului;

§         Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile de joc şi în momentele de responsabilitate;

§         Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie în funcţie de situaţia de joc;

§         Creşterea numărului de variante de execuţie a acţiunilor de finalizare prin creşterea forţei de lovire a mingii şi a preciziei motrice.

În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea  şi  dezvoltarea aspectelor tactice sunt:

§         Creşterea gradului de prmeditare şi anticipare a comportamentului tactic în funcţie de punctel puternice şi slabe ale echipei şi adversarului;

§         Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului maniere de joc incomode;

§         Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi rezolvare eficientă a situaţiilor de joc. Dezvoltarea inteligenţei operaţionale;

§         Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare a adevăratelor intenţii de acţionare;

Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:

§         Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de antrenament şi a mijloacelor specifice altor discipline sportive;

§         Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice, utilizarea tehnicilor media în orientarea şi interpretarea pregătirii,  în analiza şi optimizarea antrenamentelor şi în pregătirea meciurilor oficiale.

§         Creşterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu optimizarea raportului dintre pregătire şi jocurile oficiale.

2. Istoricul jocului de volei

2.3.         PE PLAN MONDIAL

         Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.

         Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi  nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc  recreativ şi odihnitor, dar era costisitor ºi se juca cu prea puţini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers.

         Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece  aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".

         După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului),  jocul a primit numele de  “volley-ball” de la  “volley” (zbor) şi „ball” (minge).

         Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse  în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători, etc. Aceste prime reguli simple şi  puţine la număr  se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.

În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început  nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.

         Durata jocului  era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el.  După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15  puncte.

         În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului şi la regula de a se socoti valabilă  mingea servită şi ajutată de un coechipier să treacă plasa.

         Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.

         “Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.

În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a determinat  specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani,  în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.

         În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9.  Stabilirea numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.

         Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de  Basket şi Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.

         După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin  răspândirea sa în tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma  primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.

         Pe plan internaţional FIVB  a desfăşurat permanent o activitate susţinută stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.

Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.

         Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale  regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:

§         În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.

§         Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.

§         În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.

§         În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.

§         În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.

§         În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.

§         În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia în anumite situaţii  la prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată suprafaţa liniei care delimitează  terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.

§         În  anul 1998 se introduce  sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui jucător “libero” cu sarcini defensive.

§         Din anul 1999,  mingea servită poate atinge fileul iar  la  prima lovitură (preluarea) nu  se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

2.2. Dezvoltarea Şi evoluŢia voleiului În RomÂnia

 

         În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.

         În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.

În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc  la Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.

         În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul Campionat naţional al elevilor.

         Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR Bucureşti.

La feminin  prima ediţie a Campionatelor   Naţionale desfăşurată în anul 1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.

Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.

         În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi la feminin.

         Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.

         Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.

         În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent  activitatea voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.

Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.

         În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile României ( masculine şi feminine)  fiind câştigătoarele acestei competiţii.

         Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al  IV-lea.

         Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club cât şi cu echipele naţionale:

§         Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni        (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.

§         Echipa Dinamo Bucureşti (m)  a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa Cupelor.

§         În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.

§         În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele Europene desfăşurate la Praga.

§         La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.

§         Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul 1963, când echipa   naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European, desfăşurat la Bucureşti.

§         În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe locul al III-lea.

§         La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.

§         Echipele  feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.

§         Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial din anul 1956.

§         La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.

§         Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.

După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră, rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în  anul 2004, a echipei naţional feminine la turneul final al Campionatului European poate fi considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

 

3. NOŢIUNI GENERALE

4.2.         NoŢiuni de terminologie specificĂ

Acţiunea de joc  este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea funcţională  de bază a jocului, sistematizată după necesitatea  rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care jucătorii participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau dobândite. (Ghenadi, 1984)  acţiunea de joc are un puternic caracter individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter colectiv mai ales când este vorba despre organizarea atacului sau apărării  şi la dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea serviciului.

Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie rapide şi exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea efortului se manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte componenete psiho-motrice ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni cuprinde următoarele elemente:

·        Sarcina parţială de joc;

·        Analiza situaţiei;

·        Deplasările specifice – pregătirea

·        Luarea deciziei;

·        Execuţia - lovirea propriu-zisă;

·        Pregătirea pentru următoarea execuţie.

Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina, analiza şi decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea, pregătirea, execuţia)

Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine precizate prin care se concretizează în mod particular acţiunea de joc, în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.

Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la trecerea mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai multe acţiuni de joc.

Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.

Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină  structura de joc cu care se operează în procesul de instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale regulamentului determină  o accentuare a importanţei eficienţei acţiunilor individuale în contextul acţiunilor colective.

Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE  INSTRUIRE

Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină o abordare specifică în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc al educaţiei fizică şcolare.

Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de joc încă de la începutul instruirii iar obligativitatea rotaţiei impune o pregătire completă a jucătorilor mai ales în primele stadii.

Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în terenul propriu  impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai puţin atractivă a jocului, mai ales la nivelul începătorilor.

Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat teoretic, în mai multe etape sau stadii. Eşalonarea este utilă pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi alegerea mijloacelor şi formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

 

INIŢIEREA         FIXAREA          CONSOLID.          PERFECŢION.          VALORIFICAREA

                          ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire  există câteva cerinţe specifice a căror respectare contribuie la eficientizarea procesului de predare şi sporeşte şansele ca elevii să-şi însuşească rapid şi corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili să practice jocul în condiţii regulamentare:

 În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia se va încadra în condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările reale ale jocului.

·        exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;

·        deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;

·         se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi învăţate şi elementele deja cunoscute;

·        se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific jocului.

·        se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc, folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi exersarea fără aspect tactic.

În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:

·        se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;

·        accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;

·        exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;

·        solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de joc.

Ca principiu de bază ale instruirii  se va acorda prioritate învăţării globale a jocului. Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la acţiunea de joc. Se va urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de joc şi realizarea unui echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu dezvoltarea  calităţile motrice specifice.

3.3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de cadrul didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalităţii elevului sau studentului prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive. Psihologic, învăţarea este un  fenomen psiho-comportamental prin care individul dobândeşte ca urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar de termeni pedagogici)

În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul de învăţare angajează dimensiunile cognitive, afective, motivaţionale şi volitive ale personalităţii elevilor.

Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică, pentru că în predarea jocului de volei în lecţia de educaţie fizică este cea care detemină formarea deprinderilor necesare însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de practicare a jocului în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şcolare.

După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt (1991), învăţarea motrică este definită "ca un set de procese asociate exersării şi experienţei care conduc la schimbări permanente în conduita motrică şi realizarea deprinderilor înalt performante."

Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza unor modele, care determină o conduită motrică. Aceasta  va fi valorificată atât la nivel motric prin gradul de măiestrie de execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la nivelul componentei cognitive prin sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.

Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică conferă acestuia specificul său. Deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de rezolvare a problemelor care apar. Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi şi deprinderi este dublată de însuşirea unor noţiuni şi concepte care oferă individului  posibilitatea de a efectua raţionamente, judecăţi şi de a se manifesta creativ în rezolvarea situaţiilor concrete. Învăţarea motrică capătă astfel  caracterul unei învăţări inteligent creativă, iar performanţa motrică este manifestarea superioară a aptitudinilor  de învăţare rapidă, eficientă, condiţionată de factorii atitudinali, în special de motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)

În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască următoarele elemente:

·        structura acţiunii motrice d joc;

·        modalităţile de execuţie;

·        posibilităţile proprii de acţionare;

·        modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului motric la situaţia concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe despre acţiunea respectivă şi a unor deprinderi elementare deja însuşite (priceperi motrice);

Prin exersare,  pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuşi să-şi formeze deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un înalt randament şi un indice de execuţie performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie, automatizare). Perfecţionarea indicelui de execuţie este asociată automatizării şi caracterizează deprinderile motrice care se manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.

Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o perioadă de timp  marcată de momente de schimbare, accelerare, stagnare sau chiar regres.

Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:

·        etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;

·        etapa mişcărilor realizate  cu un grad mare de încordare şi dispariţia mişcărilor inutile;

·        etapa stabilizării execuţiei;

·        etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie, uşurinţă;

Pentru realizarea  unui proces de învăţare motrică eficient în predarea jocului de volei  profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-şi formeze  o imagine cât mai corectă despre deprinderea care urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi demonstraţia şi încercând să angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.

Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor necesare despre acţiunea sau situaţia de joc care urmează a fi învăţată. Este important felul în care se transmit  aceste explicaţii, iar profesorul trebuie să facă un efort special pentru ca acestea să fie foarte clare şi să fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost corect recepţionate.

Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se cere. Este uşor pentru un  profesor să fie nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg ce li se cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar explicaţiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă a unui profesor eficient.

         Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa ei depinde de măsura în care se apropie din cât mai multe puncte de vedere de "modelul" acţiunii care urmează să fie învăţată. În situaţia în care profesorul nu are abilităţile necesare pentru realizarea unei astfel de demonstraţii este mai utilă folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.

Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai ales când este vorba despre acţiuni complexe, anumite secvenţe pot avea variaţii sub aspectul calităţii execuţii, dar privită global performanţa motrică va fi în progres. Dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale cu reveniri şi reluări ale scvenţelor şi acţiunilor, de fiecare dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de experienţa motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de complexitatea acţiunii şi nu în ultimul rând de nivelul motivaţiei.

Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere metodic, există opinia că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în care se foloseşte metoda analitică prin care mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în secvenţe care se învaţă separat, ansamblându-se apoi într-o execuţie globală.Noi considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de bază a jocului în cadrul lecţiei de educaţie fizică, în care  nu se urmăreşte atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda globală este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria profesorul care trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:

§         elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;

§         explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale acţiunii, cărora cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie sporită;

§         sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;

§         corectările să fie făcute individualizat;

§         numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi consolidării.

 

3.4. CONCEPTUL SISTEMIC APLICAT ÎN TEORIA ŞI METODICA JOCULUI

Teoria generală a sistemelor, constituită la mijlocul sec. al XX-lea,  a apărut ca o consecinţă a acumulărilor de cunoştinţe din domeniul ştiinţelor naturii şi ştiinţelor sociale şi ca răspuns la  necesitatea abordării unitare a metodelor utilizate în diferite ştiinţe. T.G.S impune tratarea interdisciplinară a activităţii din domeniul antrenamentului sportiv şi în acelaşi timp abordarea relaţională dintre tipurile de elemente (subsistem şi sistem).  (D. Colibaba-Evuleţ, I Bota, 1998, pag 48).

         În domeniul pregătirii sportive teoria generală a sistemelor are un grad mare de aplicabilitate, mai ales pentru că de cele mai multe ori este vorba despre „sisteme de autoorganizare”. Aceste sisteme sunt capabile ca atunci când  interacţionează cu mediul să-şi păstreze integritatea, chiar în condiţiile în care structura lor se modifică.

         Dintre problemele pregătirii sportive care pot fi abordate din perspectiva teoriei generale a sistemelor, autorii D. Colibaba şi I Bota (1998,pag 48) enumeră:

• relaţiile intersistemice antrenor-echipă-mediu ambiant;
• sportivul ca sistem individual şi subsistem al sistemului social (grup, echipă);
• reglarea şi autoreglarea modelelor de joc şi de pregătire;
• ierarhizarea tipurilor de sisteme care alcătuiesc modelele de joc şi de pregătire;
• orientarea, organizarea şi planificarea procesului de pregătire;
• sistemele de comunicare şi transmitere a cunoştinţelor şi formarea sportivilor de performanţă.

         Structura unui sistem este dată de mulţimea de elemente sau subsisteme care o compun, iar esenţa structurii este realizată de mulţimile de interacţiuni  interne şi externe, precum şi de interacţiunea acestora cu mediul extern. Interacţiunile dintre elemente sau subsisteme şi dintre acestea  şi mediul extern stau la baza dinamicii sistemului. Prin dinamică se înţelege dezvoltarea, progresul, structurarea sau dimpotrivă regresul, destructurarea ca rezultat al unor acţiuni care se desfăşoară în timp şi spaţiu.

         Organizarea funcţională a sistemului se referă la asamblarea sinergică a elementelor structurale cu esenţa sistemului, în vederea realizării finalităţilor. Sinergismul caracterizează acţiunea sincronizată a  elementelor şi subsistemelor şi a interacţiunilor interne sau externe pentru realizarea finalităţilor. Prin sinergism elementele care intră în relaţie primesc un efect amplificat.

         Invarianţele sistemului  reprezentate de mulţimea de interacţiuni  reunite sunt acele aspecte care se păstrează durabile în decursul timpului, iar finalităţile sunt reprezentate de formarea unor interacţiuni  care se pot fixa în forme organizatorice ale procesului de instruire,   în structura sistemului. Prin caracteristicile sale orice joc sportiv presupune utilizarea noţiunii de sistem.        Privit ca un sistem, jocul de volei are o imagine finită în timp şi spaţiu în ceea ce priveşte activităţile specifice, deservind un ansamblu de fenomene, organizaţii, echipe, sportivi, antrenori care sunt interconectate prin legături reciproce în vederea atingerii unor obiective. Privit astfel jocul de volei se manifestă ca un bloc funcţionale care poate fi optimizat prin modelare în funcţie de logica de desfăşurare a jocului. (M. Şerban,  1997)

         Jocul de volei ca orice joc sportiv poate fi considerat un sistem „hipercomplex” alcătuit din elemente (E) sau subsisteme (SS) subordonate care acţionează sinergic spre realizarea unor finalităţi performanţiale:

E1 = SS1 = tactica de joc;

E2 = SS2 = tehnica de joc;

E3 = SS3 = capacitatea fizică;

E4 = SS4 = capacitatea psihică;

E5 = SS5 = cunoştinţe teoretice

Între aceste elemente se realizează o mulţime de:

Ci – conexiuni interne (între ele)

Ce – conexiuni externe (între ele şi Me mediul extern

         Cele trei mulţimi stabilite (SS+Ci+Ce) acţionează sinergic spre realizarea finalităţii sistemului propriu-zis.

Finalitatea sistemului  este realizarea unui comportament performanţial adecvat exigenţelor competiţionale; finalităţile sunt variabile, fiind determinate de vârsta şi nivelul de pregătire al componenţilor echipei.

Abordarea sistemică în elaborarea conţinutului pregătirii şi desfăşurarea proceselor de instruire şi educaţie presupune respectarea unui  principiu de bază: fiecare componentă a sistemului se află în strânsă legătură cu celelalte, iar conţinutul pregătirii nu se poate stabili înainte sau independent de obiective.

5.       CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI

Conţinutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai sus) din tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele fizice, psihologice şi teoretice. La nivelul instruirii de bază din cadrul lecţiei de educaţie fizică primele două componente sunt esenţiale şi vor fi tratate în continuare în maniera abordării sistemice, chiar dacă definiţiile şi câteva trăsături  caracteristice pentru fiecare dintre aceste două componente vor fi prezntate separat, din raţiuni metodologice.

   TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate şi automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile de atac ş şi de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998. Sintetic spus, tehnica reprezintă structura motrice a jocului. Tehnica nu este de sine stăt2toare, ea este legată de joc în relaţie cu celelete componente şi subordonată sarcinilor de instruire.

Tehnica are un caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe conexe, este evolutivă deoarce se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente dintre atac şi apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ simplă, având un caracter raţional. Se mai caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie, coordonare şi mod specific de lovire a mingii.

Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de educaţie fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai sofisticată pe măsura creşeşterii nivelului de performanţă.

TACTICA  de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)

Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar, în limitele regulamentului şi ale eticii sportive  în scopul obţinerii victoriei ".

Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi procedeele lor de execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea în care acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adugă modul de finalizare reprezintă tactica   jocului de volei.

Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe mai multe nivele, după cum urmează:

1. La nivelul  jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine victoria în trei seturi din 5)
2. La nivel  de set (în  primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15 puncte
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând  totalitatea fazelor şi acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până la obţinerea punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din momentul venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în terenul advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza a II a - începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii  de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului  de execuţie, prin concretizarea în fapt acţiunii, modul în care se ia contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii, nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile concrete.

Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin corespondenţa care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţilor fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea, pentru că presupune o continuă adaptabilitate a jucătorilor la situaţiile din joc, precum şi capacitatea acestora de acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.

4.1. componentele tacticii

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt următoarele: fazele, principiile, factorii şi formele atacului şi ale apărării.

• FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea atacului şi apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
• PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii îşi dirijează şi coordonează acţiunile individuale şi colective pe parcursul unei faze de atac sau de apărare.
• FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în apărare, în conformitate cu principiile respective, folosind procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, combinaţiile tactice şi schemele de joc cunoscute.
• FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în diversele faze, respectând principiile şi folosind factorii respectivi în cadrul sistemelor de joc din atac şi apărare.

În jocul de volei, tactica este formată din:

• TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acţiuni individuale folosite în mod conştient de către un jucător în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât şi în apărare.
• ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o anumită fază a jocului a celui mai potrivit complex de acţiuni în scopul rezolvării adecvate a unei sarcini parţiale a jocului.
• COMBINAŢIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului, în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de atac sau apărare.
• SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinaţiei tactice, aplicată mai ales în atac. Este în general mai complexă, dar în acelaşi timp se caracterizează prin stereotipie şi rigiditate.

·        SISTEMUL DE JOC  - reprezintă forma generală de organizare sau structura acţiunilor efectuate de jucători în atac şi apărare. El stabileşte sarcini precise şi principii de colaborare şi circulaţie în cadrul unui dispozitiv prestabilit.

• CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau caracteristicile aplicării tacticii de joc de către o anumită echipă. În jocul de volei există mai multe sisteme de atac şi apărare iar combinaţiile şi schemele tactice sunt şi ele numeroase. Concepţia de joc a celor mai bune echipe la nivel naţional şi mai ales a echipelor reprezentative exprimă concepţia de joc pe plan naţional.
• Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât şi la nivelul jocului respectiv pe plan naţional şi internaţional.
• STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii, tacticii, ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei echipe. Calitatea execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care echipa este apreciată în ansamblu dau nota de personalitate colectivă. Dacă o concepţie de joc se poate însuşi şi aplica într-un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a se ajunge la un stil de joc este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează o pregătire comună, cu o perspectivă bine determinată de 2-3 ani.
• ŞCOALA PE RAMURĂDE SPORT- în jocul de volei reprezintă caracteristicile de interpretare şi aplicare unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire sportivă, propriu unui număr mare de echipe de pe un teritoriu, rezultat al unei lungi experienţe şi tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică, japoneză, sud-americană etc.)

După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica se poate clasifica în două capitole: tactica individuală şi tactica colectivă.

 

4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge. Conţinutul tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiţii de joc sau apropiate.

În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea punctului. Chiar şi o acţiune imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii şi poate declanşa eficient atacul.

Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:

1.     La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei tehnice respective.

2.     Constanţa în acţiuni este  deosebit de importantă.

3.     Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.

4.     Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei este mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de schimbări). Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac şi apărare.

5.     Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale  este un aspect valabil pe tot parcursul meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.

6.     Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de  execuţie şi de deplasare), îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi psihice.

Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi colective specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din echipă, cu sarcinile şi regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi variante.

 În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost lupta dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi acţiuni în atac a avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi prin reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în evoluţia acţiunilor tactice individuale şi colective. Modul de exprimare specific al unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării acţiunilor tactice.

Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau când mingea este la adversar:

1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:

1.     Serviciul

2.     Ridicarea pentru atac

3.     Lovitura de atac

2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:

1.     Preluarea serviciului

2.     Blocajul

3.     Preluarea din atac

Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor  logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:

1.     serviciul

2.     preluarea serviciului

3.     ridicarea pentru atac

4.     lovitura de atac

5.     blocajul

6.     preluarea atacului

7.     preluarea din blocaj

8.     preluarea din fileu

9.     plonjonul

10. preluarea din cadrul autodublării

 

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI metodica de ÎnvĂŢare a acŢiunilor tactice individuale de bazĂ

Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de volei în ordinea logică a desfăşurării jocului.

 Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare din cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom face o referire succintă la poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de volei.

Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a practicanţilor. Diversitatea situaţiilor determină existenţa mai multor poziţii a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de mărimea unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi genunchi. În funcţie de acest parametru există poziţii înalte, medii sau joase.

Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei, stângul la dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, articulaţiile memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin arcuit înainte, cu braţele flexate din articulaţia cotului la poziţionate la nivelul taliei. Este poziţia folosită mai ales în momentele de relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregăteşte blocajul şi când jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică începătorilor.

Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii acţiunilor. Picioarele sunt depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea repartizată pe ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de greutate pe piciorul din faţă pentru a favoriza deplasarea la minge. Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru a interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcţie de situaţie. Este recomandată menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a favoriza declanşarea rapidă a deplasării.

Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulaţiilor memebrelor inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor din atac.

Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări când jocul este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas dublu, prin alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în doi timpi, iar schimbările de direcţie sunt utile pentru a ajunge la mingi  cu traiectorii neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai relaxat, pentru a putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale  ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei  pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi optime a atacului.

Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:

• În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
• Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din faţă sau din lateral;
• După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
• După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
• După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanţă;

Aspectele  tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:

• Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
• Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
• Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în teren.

Procedee de execuţie ale serviciului:

Ø      Serviciul de jos din faţă   este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu fileul.  Piciorul opus braţului de lovire este plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma este încordată şi cu degetele apropiate.

Cele mai frecvente greşeli:

·        La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;

·        În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare), lovirea cu degetele sau antebraţul;

·        În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor sau în plan lateral,   neurmărirea cu privirea a mingii servite.

Ø      Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul  începătorilor  cât şi la nivelul  de performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la momentul maxim al înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se  o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.

Greşelile frecvente:

·        În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;

·        În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau  lateral, contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;

·        În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.

Ø      Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel mai mult la nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea a serviciului  descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi  în finalul ei. Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special partea a doua a terenului advers.

Greşeli frecvente: 

·        În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau  a celui care loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;

·        În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de planul superior al fileului;

·        În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia articulaţiei pumnului după lovire.

Ø      Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă, mai ales   masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului, executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană.  Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.

Greşeli frecvente:

·        În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;

·        În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea, punctul de lovire prea jos;

·        În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.

·        Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi: serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.

Traseul metodic  pentru învăţarea serviciului:

• Sisteme de acţionare  cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
• Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare înălţimii fileului;
• Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde mingea;
• Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
• Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
• Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
• Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;

·        Sisteme de acţionare  cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:

o       Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;

o       Serviciu de sus precedat de 2-3  aruncări ale  mingii pentru verificarea înălţimii, poziţiei corpului;

o       Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea execuţiei;

·        În condiţii apropiate de joc:

o       Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;

o       Serviciu peste fileu pe perechi;

o       Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;

o       Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;

o       Joc cu penalizarea serviciilor greşite

·        Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:

o       Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;

o       Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.

Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii spre ridicător.

Clasificare:

·        Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.

·        Preluare de sus cu două mâini;

·        Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.

Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:

·        Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;

·        Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.

Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin depărtarea picioarelordincolo de lăţimea umerilor,  cu un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare  Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele, articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.

În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate.  La finalul execuţiei, jucătorul se deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.

Greşeli frecvente:

Ø      În momentul iniţial:

·        aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;

Ø      În timpul execuţiei:

·        lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia fragmentată a articulaţiilor trenului superior.

Ø      La finalul acţiunii:

·        braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.

Traseul metodic  pentru învăţarea preluării din serviciu:

La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.

·        preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:

o       pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;

o       preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în diferite formaţii;

o       preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formaţii de trei jucători;

o       preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;

o       serviciu peste fileu – preluare;

·        preluare cu accent pe deplasare:

o       pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe diferite;

o       preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare lungă spre partener;

·        preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:

o       preluare din serviciu urmată de atac;

o       preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea locurilor prin deplasare laterală;

o       preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi retragerea în dispozitiv.

4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru punerea într-o situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru echipa care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două mâini de sus ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în atac a echipei proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză şi distanţă faţă de fileu.

La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai ales prin două procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.

Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa înainte”) folosită în multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziţie echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din toate articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în faţă. Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă. Articulaţia pumnului în uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.

Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi lungimea ridicării este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului, tactica în atac preconizată. După efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în poziţie joasă în  apropierea atacantului pentru a asigura dublarea lui.

Greşeli frecvente:

În momentul iniţial:

·        aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

·        braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;

·        coatele prea apropiate sau prea depărtate;

·        degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.

În timpul execuţiei:

·        lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a degetelor sau poziţiei greşite;

·        punctul de lovire a mingii prea coborât;

·        acţiunea fragmentată a corpului;

·        lovirea inegală a mingii.

La finalul acţiunii:

·        flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;

·        neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei mingii.

Traseul metodic  pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):

·        pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);

·        pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;

·        preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;

·        pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;

·        preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea mingii peste fileu;

·        preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.

Ridicarea înapoi  permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării blocajului advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se realizează printr-o extensie puternică a braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi. Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului inferior. În încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a asigura dublarea atacantului.

Greşeli frecvente:

În momentul iniţial:

·        neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;

·        plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;

·        aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

În timpul execuţiei:

·        lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;

·        accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea bazinului înainte.

La finalul acţiunii:

·        neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei mingii.

Traseul metodic  pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):

·        în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;

·        de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată de atac din zona 2;

·        preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la preluare, cel de la preluare la ridicare etc;

 

4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul echipei în faza de construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi este executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra nivelului superior al fileului.

Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:

·        lovitura de atac pe direcţia elanului

·        lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)

·        lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)

Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice şi deprinderi.

Lovitura de atac pe direcţia elanului  este utilizată cel mai frecvent, mai ales la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe direcţia elanului. Momentele componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea şi deplasarea pentru fazele următoare.  Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai lung. Se blochează deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de deplasare orizontală într-una ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-o extensie energică a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul energic al braţelor se asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se loveşte în momentul când săritura este în punctul ei maxim. Alegerea momentului săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.

În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă cu fileul. Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia genunchiului, braţele ridicate peste nivelul capului, uşor flexate. Mingea se loveşte cu toată  palma deasupra liniei mediane imprimându-se o traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.

Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita blocajul advers. Se execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4 (stângacii). Modul de execuţie este acelaşi cu a procedeului descris anterior, cu excepţia momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul face o întoarcere de până al 45⁰ în direcţia laterală efectuării elanului, ajungând cu linia umerilor paralelă cu vechea direcţie de elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o traiectorie care ocoleşte blocajul.

În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.

GREŞELI FRECVENTE:

În momentele premergătoare săriturii:

·        ritmul paşilor este prea lent sau uniform;

·        ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de avântare;

·        bătaia se efectuează pe vârfuri;

În timpul zborului:

·        coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;

·        lovirea mingii de jos în sus;

·        lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;

În finalul acţiunii:

·        aterizare dezechilibrată;

·        braţul de lovire coboară rigid;

·        neurmărirea mingii cu privirea.

Traseul metodic  pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:

·        elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;

·        atac peste fileu din minge oferită;

·        atac din minge ridicată;

·        preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;

·        preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

4.2.5. BLOCAJUL

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului.  Scopul blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi blocajul,  fiind extrem de scurt.

După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:

Ø      ofensiv – cu palmele în flexie,  intenţia fiind de a determina ricoşarea mingii în terenul advers;

Ø      defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii atacate;

După numărul jucătorilor care participă la blocaj:

Ø      Individual;

Ø      Colectiv (doi sau trei jucători)

În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului de locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În momentul execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul bărbiei şi orienatate înainte. Din această poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar palmele depăşesc marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei echilibrată.

Cele mai frecvente greşeli:

·        La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre înainte a braţelor;

·        În timpul execuţiei:  braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;

·        În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.

Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:

o       exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener;  pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu deplasare laterală;

o       exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).

Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.

Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:

Ø      trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împrună cu jucătorul din zona rspctivă execută simularea blocajului.

Ø      Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers  din zona dinainte stabilită;

Ø      Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efctuează lovitura de  atac;

Ø      Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC  este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu mingea pe porţiunea inferioară  antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care vine mingea articulaţiile vor face o mişcare de cedare şi amortizare.

GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi traiectoriei mingii, poziţie înaltă.

Traseu metodic:

·        Exersare în condiţii uşoare:

o       pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din autoaruncare, pe direcţia celui care preia;

o       acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări successive din atac, intercalate cu deplasari laterale;

·        Exersare în condiţii apropiate de joc:

o       preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;

o       preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;

o       serii de preluare din zonele 1 şi 5.

Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria  acţiunilor specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.

Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei  cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat atacul.

Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în care jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de volei practicat la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi excutate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei acţiuni de apăare prin folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:

Ø      plonjonul pe spate, lateral şi înainte;

Ø      plonjonul pe spate şi lateral  cu rostogolire;

Ø      plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)

La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.

Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele picioare. După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o rulare  în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi efectuează o mişcare de basculare energică prin care se aceelerează mişcarea de revenire în poziţia de plecare.

Cele mai frecvente greşeli :

Ø      executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii sau depăşirea acestui loc;

Ø      poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.

Traseul metodic este format din  exerciţii fără minge:

Ø      din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia iniţială;

Ø      rulări pe spate cu revenire în ghemuit;

Ø      jocuri dinamice cu executare de plonjoane;

 Exerciţii cu mingea:

Ø      executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);

Ø      pe perechi faţă în faţă  executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge oferită, apoi pasată sau servită;

Ø      joc cu temă.

Plonjonul lateral  se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia din care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.

Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-drapta, urmate  apoi de simularea lovirii mingii.

Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.

4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE  ALE  ACŢIUNILOR  TACTICE COLECTIVE

Acţiunile tactice colective sau de echipă sunt  au ca scop rezolvarea planului strategic al echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice, între cele două componente ale pregătirii existând o interacţiune complexă. Acţiunile tactice colective evoluează permanent în funcţie de modificările regulamentului, de apariţia unor noi acţiuni sau de noi variante de execuţie ale acţiunilor individuale.

Caracteristici ale  tacticii colective în volei:

·        Este evolutivă şi s-a perfecţionat pe măsura dezvoltării jocului;

·        Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac şi invers - fazele de joc se succed foarte repede şi aritmic, de la o echipă la cealaltă, uneori două faze se petrec în fracţiuni de secundă;

·        Elasticitatea şi dependenţa de celelalte componente ale antrenamentului sportiv.

În ordinea succesiunii de desfăşurare a jocului acţiunile tactice colectice se pot sistematiza astfel:

1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:

Specific jocului de volei este  momentul fix de repunere a mingii în joc prin serviciu după fiecare oprire  a jocului, pentru care se disting două situaţii: atunci când echipa efectuează serviciul şi atunci când echipa intră în posesia mingii prin preluarea serviciului.

TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:

¨      Dispozitive ce menţinerea formaţiei;

¨      Dispozitive cu schimbarea formaţiei în linia I, linia a II a sau în ambele linii.

TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:

¨      Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2 sau 4) cu păstrarea formaţiei;

¨      Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2 sau 4) cu schimbări de locuri în linia I sau în ambele linii;

¨      Aşezare cu patru jucători la preluare şi  aşezarea ridicătorului lângă fileu indiferent pe ce zonă se găseşte ( împreună cu corespondentul din linia I sau un jucător de pe aceiaşi linie) şi intrarea lui în linia I;

2. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA SERVICIULUI:

·        Acţiuni tactice în atac cu două lovituri;

·        Acţiuni tactice în atac cu trei lovituri:

·        cu participarea a doi jucători din linia I şi un jucător din linia a II-a;

·        cu participarea a trei jucători din linia I;

·        cu participarea a trei jucători din linia I şi a unui jucător din linia a II-a.

3. TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI
4. TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA ATACULUI  ŞI LA DUBLAJ

·       Tactica colectivă în apărare fără blocaj;

·       Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;

·       Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv

5. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA ATACULUI SAU PRELUAREA DIN DUBLAJ

·        Acţiuni tactice cu participarea a doi jucători;

·        Acţiuni tactice cu participarea a trei jucători:

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU

 

TACTICA COLECTIVĂLA EFECTUAREA SERVICIULUI  se desfăşoară fără minge, fiind vorba despre aşezarea/plasarea şi deplasarea jucătorilor în dispozitivul de apărare al echipei.

         Se poate realiza:

·        Cu menţinerea formaţiei;

·        Cu schimbarea jucătorilor  din linia I;

·        Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;

·        Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.

La începători şi în lecţia de educaţie fizică se recomandă folosirea primei variante.  La echipele de avansaţi şi de performanţă, schimbările se fac pentru a realiza un blocaj cât mai eficient (în linia I) şi pentru a întări apărarea în linia a IIa şi a plasa ridicătorul într-o poziţie cât mai avantajoasă pentru construirea fazei de atac.

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor şi avansaţilor

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu centrul 2 avansat, B- sistem de apărare cu centrul 2 retras)

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia a II-a

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia I

TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA SERVICIULUI - Acţiunile tactice colective la preluarea serviciului fac parte din acţiunile de apărare, dar constituie în acelaşi timp prima parte a principalelor acţiuni de atac ale echipei.

 Scopul  acestor acţiuni constă în realizarea  intrării în posesia mingii servită de adversar în cele mai bune condiţii. Se urmăreşte acoperirea cât mai judicioasă a terenului, pentru a asigura preluarea mingii şi trimiterea ei spre jucătorul ridicător în cele mai bune condiţii. Toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate, pentru a putea urmări traiectoria mingii servite. În funcţie de zona ocupată, jucătorii se găsesc orientaţi perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţia jucătorilor din zonele 1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului aşezat mai în faţă. În timpul preluării  jucătorii folosesc poziţia medie sau joasă.

La începători şi în lecţia de educaţei fizică se foloseşte aşezarea în teren cu cinci jucători la preluare ( dispuşi în formă de  semicerc sau în forma W) şi jucătorul din zona 3 lângă fileu pentru a acţiona ca ridicător. La începătorii de vârstă mai mare sau la avansaţi  este indicată aşezarea în teren pentru preluarea serviciului cu cinci jucători la preluare şi jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele de performanţă, numărul jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade. La nivelul cel mai înalt această acţiune este efectuată doar de doi jucători din linia a II specializaţi în acest scop. Restul jucătorilor se plasează în aşa fel încât să poată intra în combinaţiile de atac ale echipei şi să nu-i incomodeze pe jucătorii de la preluare.

Traseu metodic:

Dispozitivele de aşezare în teren la efectuarea şi primirea serviciului se însuşesc relativ uşor, ele se pot învăţa în paralel prin exersare în oglindă. În paralel cu pregătirea tacticii la serviciu trebuie însuşite şi prevederile regulamentului. Este bine să se înveţe o organizare de bază şi una de rezervă necesară adaptării la unele situaţii speciale. Sunt eficiente şi exersările sub forma unor jocuri de atenţie şi jocuri dinamice.

Se impune ca toţi jucătorii să fie pregătiţi pentru a participa la preluarea (inclusiv rezervele) iar în cazul unor jucători cu aptitudini deosebite li se pot repartiza sarcini sporite (suprafaţă mai mare).

Sisteme  de acţionare:

Jucătorii aşezaţi pe ambele terenuri la primire; se verifică aşezarea corectă ca poziţie şi orientare, apoi se rotează;

Una dintre echipe serveşte de trei-patru ori consecutiv, fiind aşezată la efectuarea serviciului, iar cealaltă organizează preluarea serviciului. Din a treia lovitură se trimite mingea spre zona 1 unde este reţinută şi servită din nou. După o rotaţie completă serviciul trece la cealaltă echipă.

Jucătorii aşezaţi la primire preiau mingea aruncată pe profesor şi organizează atacul (se pot adăuga sarcini suplimentare,  ca de exemplu după trei-patru acţiuni alergare, blocaj la perete etc.)

Acelaşi exerciţiu cu introducerea  blocajului.

Jocuri cu temă.

 Aşezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor şi avansaţilor            (5 jucători la preluare)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la avansaţi (4 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1 (A) şi 6 (B)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (3 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (2 jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 5)

 

4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC  este formată din însumarea acţiunilor de organizare, efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi colective, cu minge sau fără minge.

Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac sunt în ordine: preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător, ridicarea (pasa) pentru atac şi lovitura d atac (atacul propriu-zis).

Acţiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi asigurarea atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din momentul intrări în posesia mingii şi până la finalizare, prin trecerea ei peste fileu, acţiunile se desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea punctului şi serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii.

Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se organizează acţiunile ofensive. Tactica în atac se stabileşte în funcţie de numărul de trăgători şi ridicători existenţi în echipă. La începători şi în lecţie de educaţia fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare jucător este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte. La avansaţi şi în lecţia de educaţie fizică la clase mai mari, este recomndat sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la echipel de performanţă se foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi cinci trăgători.

Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acţiunile de atac cele mai eficace şi mai spectaculoase. Se execută în condiţii optime de anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a lor la calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din care sunt formate în:

• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare precizie a preluării. Traiectoria mingii la pasa directă  este medie spre înaltă, la distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii optime: zonele 2 şi 4..Este accesibilă la nivel de avansaţi.
• Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni  ridicătorul are rol determinant, coordonând acţiunile coechiperilor. Constituie algoritmul jocului de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent întâlnite la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe posturi se realizează  prin pasă înaltă sau medie din zona 3  spre zona 4 sau 2. La avansaţi ridicarea se poate executa de pe orice zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de locul din teren al jucătorilor care participă la organizarea şi finalizarea lor în:
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când  ridicătorul este în linia I, iar  sistematizarea acţiunilor se realizează după locul de plecare în atac şi zona de pe fileu de unde se execută atacul:

1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 3 şi 4

• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător din linia a II - similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;
• acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din linia a II-a - oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia I, este nevoie ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II de pe zonele 1,5 sau 6.  Oferă o mare diversitate de posibilităţi de combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar la nivel de performanţă.

În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează combinaţiile în atac cu trei lovituri, după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac participă 2 jucători din linia I, al treilea este considerat ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii, care  sunt orientate spre înainte.

Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului, exersarea organizată în aşa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din timpul jocului.

Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului, pot fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea preluării şi de numărul de jucători care participă la combinaţie.

Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt accesibile doar la nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile cu trei lovituri similarecu cele anterioare.

Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată de faza de apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac) astfel învăţarea acţiunilor de atac trebuie corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.

La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor combinaţii tactice şi a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale care sunt învăţate.

La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate de oraganizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura de atac). Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acţiunilor respective în condiţiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse şi cu reguli adaptate.

Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor  colective de atac simple formate din două lovituri pentru lecţia de educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea combinaţiilor simple de atac

4.3.3.TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii au de acoperit o suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai aptitudini motrice şi deprinderi bine consolidate, dar şi cunoştinţe teoretice şi capacitatea de a anticipa acţiunile de atac ale adversarului pentru a aprecia corect direcţia, traiectoria şi forţa cu care vine mingea.

În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul începătorilor când atacul are intensitate redusă, se foloseşte tactica colectivă în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în teren în aşa fel încât să se acopere tot spaţiul şi să se asigure preluarea mingii. Aşezarea în teren este asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.

Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de tactica colectivă devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în apărare este DUBLAREA ATACULUI. Regula de bază pentru această situaţie este:  cei mai apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul  advers.  Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.

Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre care au fost expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de  PRELUARE A ATACULUI. În acest caz sunt necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de apărare.

La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:

·        Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6  avansat – cel mai vechi sistem de apărare cu o largă aplicare şi în prezent datorită eficienţei cu care rezolvă sarcinile defensive. Este folosit mai ales de echipele de avansaţi şi cele feminine, atunci când jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-a. În aşezarea iniţială, jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3 metri în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt aşezaţi în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1 şi 5 apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi a blocajului se face permanent de către jucătorul din zona 6.

Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au sarcini precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de apărare în linia a II-a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj bun, necesită mai puţine deplasări în teren, este ficient dacă echipa are un blocaj colectiv înalt şi uşurează construcţia atacului.

Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în situaţia blocajului individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul atacurilor de la distanţă şi a mingilor plasate între linii.

·        Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6  retras – este folosit de echipele de avansaţi şi performanţă, caracteristica sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din zona 6 (care de obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este ultimul apărător, fiind plasat aproape de linia de fund a terenului. Este un sistem elastic cu mai multe variante în ceea ce priveşte deplasările jucătorilor din linia I şi linia a II-a. Dublarea se face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie de zona de unde se atacă, respectiv se blochează. Avantajele acestui sistem sunt evidente când se foloseşte blocajul individual (situaţie frecventă în faţa unui atac combinativ şi desfăşurat în viteză), favorizează poziţia ridicătorului care face intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe destul de mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe care le au de parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să treacă din apărare în faza de organizare a atacului.

·        Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri din lăţimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele masculine, experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine dezvoltată.

Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.

La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul un sistem de apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de dezvoltare a deprinderilor defensive.

Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste cunoştinţe în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice care să conducă la înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte eficienţa explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini explicative şi demonstrative.

Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta în deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În continuare se va introduce exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.

Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare  va urmări coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare şi apărare-atac, adaptarea sistemului dfensiv la particularităţile jucătorilor şi a echipei.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei  jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei  jucători la blocaj

 

5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI În VOLEI

Talentele   sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în procesul de învăţare, pregătire şi antrenament. O importanţă decisivă în dezvoltarea talentului revine formării unei motivaţii stimulative pentru practicarea sportului.

Talentul sportiv  poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii peste medie pentru înalta performanţă. În exprimarea talentului sportiv  joacă un rol important următorii factori:

·        Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile musculare şi ţesuturile adipoase, centrul de greutate al corpului, armonia proporţiilor, etc.

·        Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie şi de acţiune, anduranţa-viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi statică, supleţea, etc.

·        Capacităţile coordonative: capacităţile de echilibru, de mânuire a mingii;

·        Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de analiză, etc.

·        Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament, perseverenţa, capacitatea de a suporta frustaţia.

·        Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică, capacitatea tactică.

·        Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului, predispoziţia la competiţie.

Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul selecţiei iniţiale devin performante numai în condiţiile unei educări corespunzătoare, programate şi dirijate. Evoluţia aptitudilor specifice poate fi prevăzută cu oarecare doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul predispoziţiile fondului ereditar:

·        Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:

Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi jucătoare cu talie din ce în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă este o necesitate pentru obţinerea performanţei în jocul de volei contemporan.

Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional portivit este cel longilin, cu musculatura armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună şi o  anvergură mare care să depăşească cu 6-8 cm. talia.

Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la probele de viteză şi sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre musculare rapide (albe). Şi pentru jucătorii de volei care sunt dotaţi genetic cu fibre albe rapide cu metabolism aerob-anaerob (mixt) avantajul este evident.

·        Aptitudini funcţionale

 Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru jocul de volei ar fi tipul puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini subiecţi care să prezinte caracteristicile pure ale acestui tip.

Capacitatea vitală şi consumul de O₂  - creşterea continuă a capacităţii de a consuma oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării acestor tipuri de aptitudini. Capacitatea vitală la jucătorii şi jucătoarele de volei cu aspect longilin şi cu gabarit mare este adesea insuficientă. În aceste cazuri şi consumul de oxigen este redus, iar rezistenţa generală şi specifică este diminuată.

·        Aptitudini general motrice

 Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care jucătorii asimilează problemele teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu este întotdeauna direct proporţională cu IQ-ul jucătorilor, depinzând mai degrabă de o serie de aptitudini specifice care ţin de vocaţie, de talent.

Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare reuşesc prin mijloace acumulate în timpul procesului de antrenament şi prin experienţa de concurs să elimine în mare măsură efectul factorilor stressanţi şi perturbatori care apar în timpul pregătirii şi al competiţiilor.

Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi fizice are o importanţă specială în competiţie. La nivel relativ egal din punct de vedere valoric şi la pregătirii, această aptitudine defineşte tipul de sportiv învingător.

·        Aptitudini psihomotrice

Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport, are mai multe componente:

·        Capacitatea de orientare în spaţiu

·        Capacitatea de echilibru

·        Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică

Coordonarea segmentară este formată din componentele:

·        Viteza de execuţie - coordonată în joc;

·        Viteza de repetiţie - coordonată în joc;

·        Viteza de anticipare - coordonată în joc;

·        Ambidextria

• Aptitudini motrice

Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în condiţiile învingerii unei greutăţi relativ mici ( 30-66 Î din posibilităţile maxime), numită şi detentă.

Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid, corect şi eficient acţiunile tehnico-tactice.

Îndemânarea în regim de rezistenţă - caliatea care permite executarea corectă şi eficientă a acţiunilor pe întreg parcursul jocului.

Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii ( 30-65 Î) în condiţii de durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.

Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din joc cu angrenare totală şi eficace.

·        Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă - analiză rapidă a situaţiilor, anticipare, luarea rapidă a deciziilor; imaginaţie motrică şi tactică; memorie a mişcării, a traseului tactic, a combinaţiilor.

·        Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale: cmbativitatea, aplicată în limitele fair-play-ului; cpacitatea de fort voluntar, referitoare la creşterea în mod voluntar a intensităţii, volumului şi complexităţii efortului în antrenamente şi joc;

         Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de execuţie şi implicit a celei de reacţie, ceea ce impune antrenarea mai rapidă în efort a segmentelor solicitate şi a corpului în întregime, precum şi creşterea forţei explozive. De asemenea a crescut complexitatea şi varietatea acţiunilor tehnico-tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creşterea intensităţii efortului şi la reducerea timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este mai ales cel anaerob, alternat  pentru scurte perioade cu cel aerob.

         Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt intens solicitaţi. Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoţită de tulburări în mecanismele care reglează automatismul şi precizia mişcărilor, precum şi scăderea puterii de concentrare.

         Aparatul locomotor este solicitat permanent  atât la nivelul trenului inferior, cât şi la nivelul celui superior. Solicitarea aparatului cardio-vascular este medie, cu excepţia fazelor cu efort de intensitate submaximală. Funcţia respiratorie este mult solicitată pe toată durata jocului, în fazele de joc disputate, organismul poate contracta o datorie de oxigen destul de mare. Funcţia de termoreglare a organismului este şi ea intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt accentuate, ajungându-se la pierderi mari de apă şi electroliţi.

În categoria aptitudinilor  favorizante practicării jocurilor sportive, deci şi al jocului de volei  specialiştii includ în următoarele însuşiri:

·        viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea; gândirea operativă; orientarea spre un anumit scop; activizarea;concentrarea;mărirea atenţiei;atenţia distributivă;

·        stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi armonioasă, fără deficienţe fizice până la gr. I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor inferioare;

·        statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de referinţă pentru grupa de vârstă şi categoria de sex respectivă;

·        vârsta cronologică  suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar puseul de creştere la vârsta de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;

·        vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea actelor motrice specifice vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii înzestraţi cu aceste însuşiri aleargă, sar, se caţără, aruncă, lovesc cu mai multă uşurinţă şi mai mare forţă decât ceilalţi;

·        plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total, emulaţie. Câteodată manifestările  pot avea chiar un caracter negativ: certuri, gesturi necontrolate;

·        combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de obţinere a victoriei. Această calitate care este o formă pozitivă de manifestare a agresivităţii, trebuie atent căutată la copii şi cultivată pentru că lipsa ei mai târziu este un impediment serios în obţinerea unor rezultate sportive semnificative;

·        aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât şi calităţile motrice combinate, armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante: viteza şi îndemânarea;

·        din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice, coordonarea generală şi segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa motrică.

·        în plan psihic calităţile  necesare:

·        cognitiv: atenţia, imaginaţia

·        afectiv: rezistenţa la stres

·        social: capacitate de colaborare

·        plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină

·        plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi, extrovertit.

Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de aptitudini favorizante pentru practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul acestor aptitudini este mai complet cu atât putem susţine că acel copil este mai talentat.

 Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză

Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există numeroase tehnici şi metode de prognoză. Important este să se cunoască curba de creştere a staturii la diferite vârste şi viteza de creştere. Aceasta din urmă se poate deduce din raportul numărului de centimetri crescuţi pe an.Prognoza staturii definitive se mai poate face şi cu ajutorul unor formule dintre care menţionăm formula lui V. Karkus (SUA): la băieţi: S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x 0.923) + S.M /2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la vârsta de 10 ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului estimativ următor:

Vârsta în ani	Băieţi Î statura definitivă	Fete Î statura definitivă
7	69,0	73,6
8	72,2	77,1
9	75,4	80,5
10	78,3	83,8
11	81,3	87,3
12	84,1	92,2
13	87,1	96,7
14	92,0	98,9
15	96,6	99,8
16	98,8	100
17	99,8
18	100

Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele Adrian Ionescu: I.AI = Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieţi, 4-5 pentru fete)

Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un indiciu important în orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale anvergurii sunt la 13 ani, statura+ 3 cm, dar dimensiunile care depăşesc valorile normale sunt factori favorizanţi pentru practicarea  voleiului.

Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt dimensiuni care pot anticipa creşterea în înalţime. Este o prezumţie care pleacă de la constatarea că maturizarea osoasă se produce mai întâi la nivelul oaselor metatarsiene şi metacarpiene.

Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi aprecierea vârstei cronologice şi a vârstei biologice: vârsta cronologică este cea care apreciază calendaristic numărul anilor de la naştere până la un moment dat, iar cea  biologică aceea prin care se apreciază particularităţile individuală ale fiecărui copil în parte, sau a celor care se abat de la particularităţile de vârstă generale.

Considerăm că începerea procesului de  selecţie se poate face începând cu vârsta de 10-11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la copii bucuria de a se juca este naturală şi foarte dezvoltată, iar practicarea unui joc sportiv ca şi voleiul îi ajută să-şi dezvolte toate componentele personalităţii.

Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice  se pot folosi jocurile dinamice care au marea calitate de a asigura cadrul necesar desfăşurării unei largi palete de aptitudini specifice jocurilor sportive în general. Pentru a identifica la copii acele predispoziţii care favorizează practicarea voleiului trebuie alese câteva jocuri care să conţină elemente asemănătoare structural cu jocul şi să fie obiectivizate, în aşa fel încât să permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA  DE  EDUCAŢIE  FIZICĂ

         În programa şcolară jocul de volei este prezent alături de celelalte jocuri sportive ca mijloc de realizare al obiectivelor educaţiei fizice şcolare la toate clasele.

 Folosirea în lecţia de educaţie fizică a  acţiunilor specifice jocului de volei, precum şi  a jocului integral trebuie să asigure  în primul rând  îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şcolare,  şi anume:

·        dezvoltarea multilaterală a personalităţii elevilor;

·        întărirea sănătăţii şi mărirea capacităţii de efort;

·        dezvoltarea calităţilor motrice de bază;

·        dobândirea unui sistem de deprinderi, priceperi şi cunoştinţe motrice;

·        formarea capacităţii de practicare  sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice în timpul liber tot timpul vieţii.

O serie de caracteristici ale  jocului de volei, printre care faptul  că  necesită un spaţiu redus, instalaţii puţine şi simple, precum şi acela că poate  fi practicat  după însuşirea a una sau două dintre acţiunile principale ale jocului (lovirea de sus şi de jos), recomandă voleiul ca pe un mijloc al educaţiei fizice şcolare dintre cele mai eficiente,  el fiind în acelaşi timp unul din jocurile sportive care se bucură de mare popularitate în rândul elevilor de toate vârstele.

Sistemele de acţionare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei pot fi prezente în aproape toate părţile (verigile) lecţiei de educaţie fizică. Folosirea lor este benefică pentru elevi, contribuind atât la rezolvarea  sarcinilor  legate de dezvoltarea fizică armonioasă (tonificarea musculaturii extensoare a spatelui, tonificarea articulaţiilor şi ligamentelor),  dezvoltarea calităţilor motrice de bază (în special viteza, detenta şi îndemânarea)  cât şi la formarea unor deprinderi şi priceperi motrice specifice.

Programa şcolară prevede la capitolul dedicat dezvoltării calităţilor motrice folosirea acţiunilor specifice voleiului  pentru dezvoltarea vitezei, al unor structuri ale jocului pentru dezvoltarea îndemânării şi a jocurile pregătitoare şi sportive pentru dezvoltarea rezistenţei.

         Prevederile programei şcolare actuale  cu privire la jocul de volei se referă la însuşirea acţiunilor  tehnico-tactice de bază ale jocului şi formarea capacităţii de aplicare a acţiunilor de bază în joc cu efectiv redus şi reguli simplificate, în clasele a V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a desfăşura joc bilateral cu efectiv complet şi cu respectarea principalelor reguli, începând din clasa a VII-a.

Cerinţele programei sunt  după părerea noastră  cerinţe minime care pot fi realizate în condiţiile oricărei şcoli, iar în funcţie de anumiţi factori care ţin atât de condiţiile materiale cât şi  priceperea profesorului aceste cerinţe  pot fi depăşite,  la acţiunile prevăzute în programă se pot adăuga şi altele precum: serviciul de sus,  lovitura de atac pe alte direcţii decât cea a elanului,  blocajul colectiv, autodublajul.

Pentru a asigura o instruire eficientă profesorul  va avea în vedere factorii limitativi care pot apare în cadrul instruirii şi va lua măsuri de înlăturare  a acestora.  Dintre factorii limitativi care pot  împiedica realizarea obiectivelor amintim:

·        neasigurarea  materialul didactic, în special al unui număr suficient de mingi ;

·        însuşirea necorespunzătoare a celor două acţiuni de bază: lovirea de sus şi de jos a mingii;

·        atenţie insuficientă acordată instruirii acţiunii de organizare a celor trei lovituri: preluare, ridicare şi trecere peste fileu a mingii;

·        instruirea nu se face global sau se folosesc exerciţii şi forme de organizare a colectivului puţin eficiente, fără corespondenţă cu jocul;

·        folosirea acţiunilor de joc în lecţie ,  fără ca acestea să fie  aplicate  în joc bilateral;

·        planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt în concordanţă cu nivelul de pregătire al colectivului de elevi.

Optimizarea instruirii  este posibilă prin :

·        Structurarea modelelor de joc şi raţionalizarea conţinutului tehnico-tactic, în  funcţie de condiţiile concrete din şcoală, de timpul avut la dispoziţie, numărul de elevi şi nivelul lor de pregătire. Se va  urmări simplificarea modelelor şi mijloacelor, chiar dacă ele vor fi alese în corespondenţă cu cele care se folosesc la nivelul echipelor de performanţă.

·        Folosirea pe scară largă  a jocurilor pregătitoare şi cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse, fapt care oferă posibilitatea exersării timpurii a acţiunilor de bază în condiţii de joc, contribuind la creşterea interesului elevilor pentru jocul de volei, la dezvoltarea combativităţii, a spiritului de echipă, şi în ultimă instanţă la formarea caracterului şi personalităţii elevilor.

·        Asigurarea unor  condiţii optime de exersare în timpul lecţiei este o necesitate determinată de timpul afectat în lecţie pentru realizarea obiectivelor specifice jocului de volei care este limitat la 15-20 de minute şi de numărul relativ mare al colectivului de elevi. Din acest motiv se impun măsuri pe linia organizării colectivului în aşa fel încât să se realizeze un număr cât mai mare de repetări, condiţie a însuşirii corespunzătoare a acţiunilor jocului. Se recomandă organizarea pe grupe valorice stabile, stabilirea unor elevi-instructori, exersarea în coloană, folosirea suveicilor, ştafetelor.

·        Sistemele de acţionare vor fi alese în aşa fel încât exerciţiile simple să fie grupate în structuri care să cuprindă un exerciţiu de bază şi 2-3 variante,  economisindu-se  astfel timpul pentru explicare şi organizarea colectivului.

·        Stimularea activităţii independente, formarea la copii a obişnuinţei de a-şi extinde exersarea acţiunilor însuşite în lecţie în activitatea lor independentă.  Acest deziderat se poate realiza dacă în cadrul lecţiilor vom folosi jocuri de mişcare şi pregătitoare pe care ei le vor juca cu plăcere şi în timpul liber.

·        Organizarea unor competiţii interne stabile la nivelul claselor încă din primul an de instruire. În primii ani de instruire aceste competiţii se vor organiza la nivel de jocuri pregătitoare şi jocuri cu efectiv redus, cu reguli simplificate. Pe măsura progresului realizat de elevi jocul se va apropia din ce în ce mai mult de forma lui competiţională cu regulile obişnuite. Elevii vor fi instruiţi şi în privinţa regulamentului şi a organizării competiţiilor pentru a fi capabili să-şi organizeze şi singuri aceste întreceri.

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI FORMELE DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE

Explicarea şi demonstrarea acţiunii se vor realiza în condiţii cât mai apropiate de cele ale jocului, insistându-se  mai ales pe demonstrare, cu accent pe ansamblul acţiunii şi sublinierea momentelor "cheie". Pe parcursul exersării se va reveni cu explicaţii în funcţie de necesităţile concrete ale colectivului.

Acţiunile de bază se vor preda folosindu-se metoda globală, iar  mijloacele folosite vor fi alese după criteriul eficienţei şi a legăturii lor cu structura jocului. Exersarea în condiţii uşurate va fi şi ea prezentă, mai ales în etapa de învăţare, locul ei fiind apoi luat din ce în ce mai mult de exersarea în condiţii apropiate de joc în etapa de fixare şi consolidare. Lucrul pe părţi   se foloseşte mai ales pentru exersarea unor aspecte dominante din tehnica de execuţie sau în cazul în care se observă dificultăţi  de însuşire corectă a mecanismului mişcării.

Metoda exersării frontale, cu tot colectivul clasei este recomandată ca fiind cea mai potrivită cu condiţiile lecţiei de educaţiei fizică. Dar pentru a fi eficientă este obligatoriu ca numărul de mingi să fie suficient, adică o minge la 2-4 elevi.

 Se poate folosi şi lucrul pe ateliere şi pe grupe valorice dar numai în cazul în care colectivul este bine instruit şi disciplinat.

Circuitul, ca metodă de exersare se poate utiliza  pentru consolidarea unor deprinderi şi mai ales pentru dezvoltarea calităţilor motrice.

În lecţia de educaţie fizică se pot introduce şi forme de autopregătire şi autoconducere pe fondul unei bune discipline la nivelul clasei şi cu ajutorul unor elevi-instructori special pregătiţi.

De asemenea se recomandă organizarea clasei pe grupe (echipe) stabile atât pe parcursul lecţiilor cât şi a desfăşurării unor minicompetiţii.

6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea acţiunilor de bază în vederea aplicării lor cât mai repede în cadrul jocului bilateral.

Capacitatea motrică  a elevilor la această vârstă  este bine dezvoltată  aşa că accentul se pune pe:

• exersarea globală a acţiunilor şi finalizarea lor, aspectul tehnic al execuţiei interesând  mai puţin.
• exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului, cu preocupare specială pentru realizarea continuităţii în  organizarea celor trei lovituri şi trecerea mingii peste plasă

Atenţie deosebită se acordă elementelor de întrecere şi  organizării de competiţii :

• jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse
• jocuri cu efective inegale
• competiţii în care să se realizeze solicitarea diferenţiată: efective inegale, jocuri cu handicap etc.
• instruirea elevilor pentru cunoaşterea regulamentului de joc, a cerinţelor organizării unor competiţii, în vederea creşterii gradului de implicare în procesul de organizare şi conducere a competiţiilor şcolare.

Pentru obţinerea unor rezultate eficiente se va face tratarea diferenţiată a colectivului prin organizarea unor grupe valorice.

6.3.MODELE DE JOC  INTERMEDIARE ŞI FINALE  PENTRU CICLUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a obţinerii performanţelor la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă dispozitivele de aşezare în teren la primirea şi efectuarea serviciului şi  acţiunile de bază  în atac şi apărare.

Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul final. În pregătire se va acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile introduse suplimentar vor fi folosite  pe linia pregătirii individualizate, în cazurile în care colectivul are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi elevi care au un grad de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice mai dezvoltat.

·        Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul la primirea serviciului – trei jucători în  semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu două mâini.

·         Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea serviciului în formaţie de semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos din faţă sau de sus din faţă ( în funcţie de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul terenului). Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea înainte şi peste cap, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din săritură. Apărarea, fără blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri, jucătorul din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.

·        Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) - joc 6 x 6 cu blocaj individual la corespondent şi  dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Preluarea serviciului în cinci jucători în formaţie de “W”, cu jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul  de sus din faţă. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre ridicător în zona 2, ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 3 cu lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu blocaj individual efectuat de jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele  1 şi 5 aşezaţi mai înainte şi în lateral, la cca. 6 metri faţă de fileu. La  efectuarea serviciului , jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi jucătorii devin ridicători atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în zonele 2 şi 3.

·        Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se poate folosi modelul de joc final de la ciclul gimnazial cu unele îmbunătăţiri: se poate introduce blocajul în doi jucători cu dublaj al jucătorului din linia I care nu participă la el, sau cu dublaj  al jucătorul din zona 1 sau 5 şi  sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras. De asemenea se poate introduce specializarea unor jucători pe anumite posturi: ridicători, atacanţi, libero şi schimbarea de locuri după trecerea mingii peste fileu.

·        Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi  a XII-a) – sistemul de atac cu 4 atacanţi şi 2 ridicători, se poate introduce intrarea ridicătorului din zona 1 la primirea serviciului şi combinaţia cu atac  simultan. În apărare, blocajul individual şi blocajul în doi jucători, sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

 6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

·        Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători: se începe cu două mingi care se aruncă cu o mână sau două, concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute în teren înseamnă punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După fiecare set se mai introduce o minge.

·        Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu trei mingi. Primul executant trimite pe rând  mingile cu două mâini de sus spre jucătorul următor,  imediat ce acesta a efectuat pasa anterioară.  Când mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul jucător, care continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se întrerupe exerciţiul ci se continuă cu mingile care au rămas. Se poate executa şi sub formă de concurs.

·        Joc în echipe de câte doi elevi peste  fileu improvizat, pe lungimea sălii,  numai cu lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei doi coechipieri şi apoi trimiterea peste fileu. La început se pot acorda diferite derogări de la regulile jocului competiţional: jucarea mingii de două ori consecutiv de acelaşi jucător, fără ca această lovitură să conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca mingea şi dacă ea a căzut odată de sol.

·        Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La început mingea se pune în joc  prin lovire cu două mâini, apoi se poate introduce  serviciul de la distanţă de 5 – 6 m faţă de fileu. Este obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu două mâini, la început simplu apoi din săritură. Se punctează acţiunile care respectă aceste condiţii.  Se poate juca şi în condiţii uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.

·        Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu serviciu, preluare, ridicare şi trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă contratimp, seturi de câte 4-5 minute.

·        Joc  în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare mingile căzute în spaţiul de trei metri. La început cu mingi oferite (aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.

·        Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu obligativitatea organizării celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitură de atac. La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul individual şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Rotaţia jucătorilor se face după 5 acţiuni.

·        Joc în echipe de câte 6 jucători  cu serviciu. Echipa care serveşte este dispusă în teren cu jucătorii din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din apărare în dispozitiv cu cinci jucători la preluare dispuşi în semicerc sau în “W “şi jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac. Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent de evoluţia scorului. Se punctează doar acţiunile care se încadrează în modelul impus: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare: blocaj individual la corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde pe aceiaşi linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a, jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din zonele 1 şi 5.

 

6.5. ECHIPA REPREZENTATIVĂŞCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele întreceri se poate realiza în parte prin activitatea independentă a elevilor. În general se recomandă ca instruirea echipelor reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii speciale de antrenament sportiv, dar la creşterea  eficienţei acestor lecţii de activităţi sportive. Ele sunt activităţi îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie organizate în număr cât mai mare la nivelul şcolilor de toate gradele.

         Pentru profesori, competiţiile oferă de asemenea cea mai bună ocazie de verificare a metodelor şi mijloacelor utilizate în procesul de instruire.

         Competiţiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a şcolii, sau între echipele reprezentative ale unor unităţi şcolare din localitate, iar cele oficiale sunt organizate de Inspectoratele şcolare, Ministerul Educaţiei Naţionale, Federaţia Română de Volei şi nou înfiinţata Federaţie a Sportului Şcolar şi Universitar.

Pentru reuşita unei competiţii este necesar  ca ea să se desfăşoare în condiţiile unui  regulament elaborat în prealabil. Acest regulament va cuprinde toate datele legate de acţiunea respectivă,  referindu-se la următoarele aspecte:

·        Denumirea competiţiei, scopul, durata, organizatorii, categoriile de jucători care au drept de participare

·        Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului

·        Termenele de înscriere 

·        Premiile, titlurile care se vor acorda câştigătorilor şi participanţilor.

Pentru organizarea unor competiţii importante, se vor organiza mai multe comisii care să poată rezolva anumite probleme şi să asigure buna desfăşurare în conformitate cu regulamentul: comisia de organizare, comisia administrativă, comisia tehnică.

 

 

6.6. SISTEME  DE DISPUTARE  A COMPETIŢIILOR ŞCOLARE

         Competiţiile şcolare de volei  se pot disputa sub forma turneelor sau în  sistem eliminatoriu. În sistemul turneu, fiecare echipă se întâlneşte pe rând  cu toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme de disputare este faptul că există o continuitate în pregătire, iar aprecierea valorii se face după disputarea unui număr mai mare de meciuri.

Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă prestabilită, numită formula “Berger”. Această formulă asigură pentru fiecare echipă defăşurarea alternativă a jocurilor pe teren propriu şi în deplasare.

Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:

• Prin tragere la sorţi, fiecare echipă primeşte un număr, de la 1 la n ( n= numărul total al echipelor participante)
• Dacă “n” este un număr par, competiţia se va desfăşura pe parcursul a “n-1” etape, iar dacă “n” este impar pe parcursul a “n” etape, iar numărul total al meciurilor va fi de “ n(n-1) 
• Numărul de ordine par cel  mai mare este luat ca bază  şi va fi trecut în tabel în stânga ( joc în deplasare) în etapele cu număr impar şi în dreapta (joc pe teren propriu ) în etapele cu număr par. Astfel pentru un turneu cu 8 echipe vom avea următoarea situaţie:

 Etapa I 1-8     Etapa II  8-5    Etapa III   2-8    Etapa IV   8-6   Etapa V   3-8   Etapa VI  8-7       Etapa VII  4-8

• În continuare se vor programa celelalte  echipe astfel: când cifra mai mică este în stânga se continuă de sus în jos cu următoarele în ordine crescătoare, iar când aceasta este în dreapta  se continuă trecând tot în partea stângă următoarea cifră mai mare:

Etapa I	Etapa II	Etapa III	Etapa IV	Etapa V	Etapa VI	Etapa VII
1- 8	8 – 5	2 – 8	8-6	3-8	8-7	4-8
2-7	6-4	3-1	7-5	4-2	1-6	5-3
3-6	7-3	4-7	1-4	5-1	2-5	6-2
4-5	1-2	5-6	2-3	6-7	3-4	7-1

 

·        Atunci când numărul echipelor  înscrise  este impar, programarea se face pentru numărul par imediat următor, iar echipa programată să joace cu acest număr, nu va juca în etapa respectivă.

·        Clasamentul se întocmeşte adunând punctele  obţinute de fiecare echipă în toate meciurile ( se acordă 2 puncte pentru victorie, un punct pentru înfrângere, 0 puncte pentru neprezentare). Dacă există echipe cu acelaşi număr de puncte, se ia în considerare setaverajul( cifra obţinută prin împărţirea numărului de seturi câştigate la numărul de seturi pierdute), iar dacă egalitatea persistă şi în acest caz, se va lua în calcul punctaverajul, care se obţine în acelaşi mod.

Sistemul eliminatoriu se foloseşte atunci când numărul echipelor participante este mare, iar timpul afectat competiţiei este limitat. Dacă numărul echipelor este par, toate echipele vor juca prima etapă, în ordinea tragerii la sorţi a numărului de ordine. Dacă numărul echipelor  este impar, programarea jocurilor se face folosind următoarea formulă:  (A- 2ⁿ⁾ x 2 = R, unde A reprezintă numărul echipelor, n este puterea la care ridicând cifra 2 se obţine un  număr mai mic, dar cel mai apropiat de A, iar R  reprezintă numărul echipelor care vor juca în primul tur.

6.7.  activitatea   PROFESORULUI În PREGĂTIREa ECHIPEI REPREZENTATIVE A ŞCOLII

Pe lîngă activitatea de selecţie şi  de  instruire a elevilor care fac parte din echipa reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică trebuie să desfăşoare şi alte activităţi specifice  pregătirii şi participării la  competiţii.

Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării competiţiilor: înainte de meci, în timpul meciului şi după încheierea meciului.

Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o discuţie cu componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la un nivel accesibil, concepţia de joc a viitorului adversar , sistemul  de atac şi de apărare, punctele forte şi cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de aceste aspecte va stabili tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de joc pentru fiecare jucător.

Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului,  echipamentul de joc şi eventual alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de identitate, etc.

În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii legate de alimentaţie,  odihnă  şi alte aspecte ale refacerii.

De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii psihologice, de dezvoltare  a spiritului de echipă şi a dorinţei de victorie.

Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă  problemele organizatorice (prezentarea actelor de legitimare pentru  completarea foilor de arbitraj), organizează şi supraveghează  pregătirile  echipei. Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în condiţii improvizate sau într-un timp insuficient poate compromite din start şansele  echipei.

În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu regulamentul în vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii verbale în timpul partidei,   care trebuie să fie constructive şi încurajatoare pentru jucători. Poate cere întreruperea jocului prin  „timpii de odihnă” la care are dreptul fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi  să fie benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea multe la număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.

Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară schimbarea jucătorilor  în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La nivelul echipelor şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a elevilor, este recomandat ca profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenţilor echipei să ia parte activă la joc.

După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea  echipei, în acelaşi spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci va analiza  obiectiv  modul în care echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la această analiză să fie angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată expune şi ei părerile, iar soluţiile de rezolvare a problemelor care apar să fie găsite împreună.

BIBLIOGRAFIE

• Bengeanu C-tin, Rusu Flavia, Braicu F. – Volei-teorie şi metodică, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2000
• Bompa, T., (2001) - Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv - CNFPA, Bucureşti
• Colibaba-Evuleţ, D., Bota,  I. (1998) – Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Editura Aldin, Bucureşti
• Croitoru Doina (2000) - Volei – Editura ANEFS Bucureşti
• Dragnea, A., Bota Aura (1999) - Teoria activităţilor motrice - Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti
• Drăgan, I.(coord), (1989) - Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti
• Ghenade,  V.,(1984) – Modelarea instruirii copiilor şi juniorilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti
• Ghenade V. şi colab. (1999) - Optimizarea instruirii în Volei, Editura Plumb, Bacău
• Păcuraru, A., (2002) – Volei – tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare, Galaţi
• Rusu, Flavia (2009) – Jocul de volei în școală, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca
• Şerban,  M., (1997) – Volei curs de specializare, ANEFS Bucureşti